“Nu mi se pare normal ceea ce faci”, “Cum poti sa te comporti asa?”, “Cum poti chiar si sa gandesti asa?”

Sunt lucruri pe care le aud frecvent in jurul meu – atat in aria profesionala, cat si in cea personala. Sunt lucruri pe care le spun (sau macar le gandesc) si eu adesea.

Dar… ce este pana la urma “normal” din punct de vedere comportamental? Cine guverneaza normalitatea? Sa fie oare un omulet mic undeva, cu pana inmuiata in calimara, care scrie catastife intregi de norme?

Normalitatea (ideea de bine versus rau) este data, la o scara larga, de lucrurile general acceptate intr-o anumita perioada si locatie. De exemplu, in Japonia, sa incepi o relatie de business prin a oferi un cadou partenerului de afaceri se incadreaza in conceptul de normalitate. Stim cu totii cum ar fi interpretat acest gest la noi…

Venim insa si cu o acceptiune proprie, individuala asupra normalitatii. Fie ca ne place sau nu sa recunoastem, toti vedem viata prin ochelarii nostri; ochelari de diferite forme, de diferite culori.

De exemplu, in timp ce pentru o anumita persoana ideea de relaxare dupa o zi plina de munca este o seara linistita acasa, citind o carte, pentru altcineva ar putea fi o iesire cu prietenii sau cu colegii la o bere.

Si… unde e problema? – ati putea intreba. Nicio problema. Pana in momentul in care incercam sa impunem normalitatea noastra celorlalti care… au normalitatea lor – pe care, desigur, incearca sa ne-o impuna noua.

Cum ne influenteaza acest lucru vietile?

Aceasta impunere nu este neaparat una brutala si definitiva insa, chiar si daca ia doar forma unei lipse de intelegere si entuziasm, tot creeaza frustrari si nemultumiri.

Putem sa schimbam ceva?

Din fericire tine de noi – de fiecare dintre noi – sa facem ceva in priviinta asta. Se vorbeste foarte mult in ultima vreme despre empatie, despre a te pune in pielea celuilalt. Bun bun, simplu de zis. Dar cum?

Pragmatic vorbind, putem accepta mult mai usor lucrurile pe care le intelegem si putem intelege doar lucurile pe care le putem descrie. Asadar… haideti sa facem asta.

Primul pas ar fi sa ne cunoastem mai bine pe noi insine. Altfel spus, sa depasim acea zona comoda in care ne spunem “eh, eu asta sunt; cine ma vrea, sa ma accepte asa cum sunt”. Sa sapam un pic in profunzime si sa ne descoperim pe de o parte calitatile, dar si limitarile, adica acele trasaturi care pot genera comportamente deranjante pentru ceilalti.

De exemplu, poate ca ai capacitatea de a lua rapid decizii si de a gestiona mai multe proiecte simultan, dar iti impui mereu parerile si nu esti atent la nevoile celor din jurul tau; sau, poate ca esti foarte carismatic, entuziast si plin de idei creative, dar iti este dificil sa duci un proiect la bun sfarsit si sa obervi detalii (ca sa nu mai vorbesc de ce inseamna sa lucrezi cu ele).

Al doilea pas ar fi sa intelegem motivatiile din spatele comportamentului celuilalt.

Dupa cum am vazut deja, tendinta naturala este sa judecam (haideti sa recunoastem, toti facem asta) comportamentul celorlalti aplicand criteriile normalitatii noastre, luand in calcul doar ce este acceptabil din punctul nostru de vedere. Si uite asa, seful este mult prea autoritar si nu te asculta niciodata pana la capat; subalternul se tine numai de glume si pare ca nu ia nimic in serios; colegul din dreapta este in schimb mereu atat de refractar la orice schimbare, se misca ataaaat de incet si dureaza o vesnicie pana ia o decizie; ce sa mai vorbim de colegul din stanga care nu stie decat sa munceasca ca un robot, e inchistat in reguli si critica intr-una orice.

Foarte rar ne punem intrebarea de ce?. De ce se comporta celalalt asa? (Intre noi fie vorba, pentru comportamentul propriu, gasim intotdeauna scuze si explicatii.)

Cauzele unui comportament care ne deranjeaza pot fi de natura conjucturala – de exemplu o zi proasta sau o stare fizica nu tocmai buna.

Pot fi insa si legate de un sistem de convingeri si valori ale persoanei repective. Seful despre care vorbeam este manat dorinta de reusita si de nevoia de control; subalternul crede pur si simplu intr-un mediu prietenos, in a munci cu zambetul cu buze si in ideea de libertate, de lipsa de constrangeri; colegul din dreapta, avand nevoie de stabiltate si de un mediu previzibil, a dezvoltat o teama de schimbare; colegul din stanga crede ca doar un sistem bine pus la punct, guvernat de norme si proceduri poate functiona.

Asadar, prin raspunsul la intrebarea “de ce?” aflu ce il determina pe celalalt sa actioneze asa si nu altfel.

Si acum, cu acest nou grad de cunoastere si intelegere, trecem la al treilea passa respectam dreptul fiecaruia de a fi asa cum este. Asta nu inseamna nici pe departe ca trebuie sa fim de acord cu ceilalti in ce fac sau spun. Inseamna doar sa acceptam ca suntem diferiti, cu viziuni diferite, cu nevoi diferite cu … “normalitati” diferite.

E … normal, nu-i asa?

Catalina Mariuta